Fecioară înţeleaptă cu candela aprinsă,
Ce trează-aştepţi întruna pe Mirele iubit,
Coboară înserarea pe faţa zilei stinse,
şi Mirele, fecioară, nici astăzi n-a venit.

Pe-albastrul cer senină puzderie de stele,
Strălucitori luceferi răsar în lung şi-n lat,
Dar nici în seara asta, o, nu este printre ele,
LUCEAFăRUL, fecioară, ce-atât L-ai aşteptat...

Se-ntinde ca o mreajă a somnului ispită,
Lumina să ţi-o stingă, vegherea să ţi-o ia,
Cu suflet alb şi candid, rămâi nebiruită,
Căci sfânta priveghere curând se va găta.

Cu candela credinţei..., aprinsă..., o fecioară,
în râu de lacrimi ochii tu spalăţi-i de somn,
şi-n haina curăţiei aşteaptă-n prag afară,
Dorita arătare a scumpului tău Domn.

Nu-i nici o luminiţă în sat la nici o casă,
Că nicăieri nu-i parcă un singur suflet treaz.
Tu singură, fecioară, a cerului Mireasă...
Veghezi prin multe chinuri, şi lacrimi şi necaz.

Veghează, mai veghează, mai suferă o clipă,
în candela sleită mai toarnă untdelemn;
Vor trece toate astea, vor trece aşa de-n pripă
Cum n-ar fi fost vreodată, când El va face-un semn.

Dorm toţi... o nu-i nimica; tu rabdă şi veghează...
Plângi mult? E grea vegherea? ştiu suflet scump cât plângi;
Dar iată, răsăritul încet se luminează,
şi-obrazul plin de lacrimi în slavă ţi-l răsfrângi.

Răsare faţa dulce a Mirelui ce vine,
şi noru-I într-o clipă pe veci te-o mângăia,
şi ce cununi măreţe de sori şi slavă pline,
ţi-o-mbracă acum, El, faţa, cea plâns şi-a privegheat.